Niram Art

peste drum de crâşma unde stau şi beau

e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani.

aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă.

ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.

atunci ridică înspre mine crucea cu mânie

şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el

halba cu bere şi-l ameninţ

şi bat furios din picioare şi se mânie si el

şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mâini.

poate nu ar trebui să vin duminica la birt

chiar de la şapte dimineaţa, el îşi începe

slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte

se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.

două ceasuri ne pândim fără-ncetare. când începe slujba

nu mai e acelaşi om: le spune alor lui

vorbe întortocheate, saltă vocea, greşeşte predica, se întrerupe

şi în tot răstimpul ăsta dă de mai multe ori fuga-n altar,

ridică perdelele, mă caută şi începe să dănţuiască

şi bate cu crucea îndrăcit către mine.

ameninţă gata să spargă ferestrele şi eu mă înfurii atunci

şi mai grozav şi ridic

halba de bere mai sus şi el iar fuge dincolo şi le vorbeşte

credincioşilor, dar nu rezistă prea mult, îşi zice

predica prea degrabă, se grăbeşte să se descotorosească

de ei mai devreme, să poată reveni la fereastră.

probabil şi în predica vorbeşte tot de mine şi pacatul meu.

aşa cum eu alor mei le vorbesc în birt mereu de el.

într-o zi vom intra în biserica, cu capaţânile plecate,

toţi noi ăştia luaţi de soarta şi daţi peste cap

şi părintele o să ne ierte şi-o să ne dea binecuvântarea.

o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,

întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit, noi n-avem

cui te pârî. şi după aia o să ne mutăm să bem la tine,

o să fie duminica seara târziu, n-o să ne vada nimeni.

dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atât de frica acum

de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte.

 

iov. iova. iona. ion

la început a fost sfârşitul. apoi agonia. apoi uscatul.

apoi, pe 16 noiembrie, l-am vazut pe iova trecând aplecat

prin intersecţia victoriei cu lemnea. era vinerea şi era seara.

acum, ascultă: n-aveam bani şi voiam să uit. l-am ajuns pe iova,

i-am cerut lui iova bani şi iova a tacut.

pesemne era-n divorţ pe atunci, pen’ că şi-a luat deodată

cununa de spini într-o mâna şi-a trântit-o jos ca pe-o căciulă.

ce faci? am zis, lasă-l, a zis bufniţa

şi a trecut peste creştetul lui croncănind,

lasă-l, a zis, resemnare este

numele lui de alint.

azi am fost la ecograf, a zis iova. sunt

locuitorul unei gropi. mi-au vazut-o foarte clar înăuntru.

lasă, am zis, or să ţi-o scoată ei cumva, n-avea grijă, afară,

ei au forcepsuri, au catgut, se stiu bine la asta,

mai bine hai, dă şi tu o ţigară.

ba, zice, groapa creşte pe zi ce trece, a-nceput să-nghesuie plămânii

şi s-a dat acuma la ficat.

hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul şi-o umplem

şi-o sa ai o mare la uscat.

nu acum, zice iova, de luni întregi nu mai scriu. nu mai

aştept pe nimeni dinspre megara.

şi orice hârtie e prea subţire când scriu şi se rupe îndată.

ia uite-aici: port mânuşi să nu se vadă, pentru că acum

scriu direct pe mâna mea: e mătuşa mea decedată.

scriu greu. vâr vârful creionului în piele până unde

dau sub ea de mine. scriu cât de-adânc simt eu că trebuie să scriu.

zgârii ţesuturile, scormonesc în vene, râcâi in os pâna-aud

grafitul cum îi trece prin sicriu.

scriu numai o litera pe zi. atâta până dau de mine. restul

e tăcere. Nici o scriere nu se compara cu asta. apoi,

până se vindeca pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos.

de asta m-a părăsit nevasta: scrisul e dureros.

scriu până când litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit

numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele.

şi de nepătruns. şi când mă vor deschide

am să mă mut pe cealaltă parte a mea. voi ramâne

mereu interior. vor căuta. voi râde.

aşa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrâne,

dar astăzi e ultima oară, caci mâine

n-are cum să fie nicicând mâine.

 

Ioan Es. Pop s-a născut pe data de 27 martie 1958.

Volume publicate: