Niram Art

Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: Eminescu (Ed. Slova, 1932), Cartea cu poeţi (Ed. Vremea, 1935), Masca lui Eminescu (Editura Vinea 1935), Moartea Abstractă şi O săptămână a poeziei (Ed. Autorului, 1979), Piatra de încercare (Ed. Vinea), Scrisori din exil (Ed. Dacia, 2001).Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupa absolvirea  acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura, începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930, îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar Barbu Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”.  Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.

În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul dintre prietenii rămaşi în libertate nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care  le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu.  Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris. Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Petain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute. În 1944, soţii Boz revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain (sau Alan în engleză), de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul. După terminarea războiului celor doi li s-au acordat înalte distincţii şi recunoştinţa statului francez. Dându-şi seama că în România comunistă, datorită cenzurii şi restricţiilor impuse de noului regim pro-sovietic, libertatea cuvântului şi a exprimării literare libere este imposibilă, în 1947, Lucian Boz, împreună cu soţia şi copilul, părăseşte pentru intotdeauna România, reîntorcându-se la Paris, unde lucrează ca jurnalist la prestigiosul ziar „Le Monde”. Colaborează în continuare cu Martin Economu, refugiat şi el la Paris, ajutându-l pe acesta să fondează săptamânalul BIRE (Buletin de Informatii al Românilor din Exil), care va avea apariţii pâna în 1990, printre directorii publicaţiei numarându-se şi Radu Câmpeanu, viitorul candidat la preşedenţia României. După numai patru ani de şedere în Franţa, familia Boz emigrează în Australia. La început se stabilesc la Canberra, capitala micului continent, unde capul familiei lucrează ca sudor în mai multe locuri, acceptând chiar şi munci necalificate. Nu după multă vreme, însă, i se oferă de compania aviatică „Air France” conducerea reprezentanţei acesteia în Australia. Soţia sa este angajată la Ambasada Franceză.

Terminându-se construcţia celui mai mare aeroport din Australia, „Kingsford Smith” din Sydney, reprezentanţa „Air France” se mută în acest oraş, unde Lucian Boz duce tratative cu guvernul australian pentru o eventuală cursă a vestitul avion „Concorde” pe ruta Paris-Sydney. Lucrează la aceasta companie până în 1974 când iese la pensie. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de cavaler al meritului comercial”, iar mai târziu în 1979, statul francez îl onorează cu „Crucea de cavaler al ordinului naţional al meritului” pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze. Cu toate că a dus o muncă splendidă ca reprezentat al „Air France” în Australia, fapt recunoscut de companie prin acordarea a diferitelor diplome şi medalii, nu a uitat nici o clipă vocatia sa, dragostea pentru literatura română. A scris în continuare în limba natală şi a avut o vastă corespondenţă cu personalităţi literare române şi străine. A publicat nenumarate articole în limba engleză despre personalităţi româneşti (un exemplu fiind anunţarea morţii lui Emil Cioran) în presa australiană, precum „The Daily Telegraph”, „The Sydney Mornig Herald”, „The Australian”, etc. În octombrie 2001, Academia de Ştiinţe, Literatură şi Artă (ASLA - Oradea, Romania), i-a oferit „Marele Premiu Anual” pentru exemplaritatea operei sale literare. Lucian Boz, s-a stins din viaţă pe data de 14 martie 2003, la Sydney, la vârsta de 93 de ani, cu mâna pe peniţă, în deplinătatea facutăţilor mintale. Doamna Cora Boz a murit doi ani mai târziu după o grea suferinţă. A rămas aici la Sydney, Alain, singur, indurerat, dar mândru de activitatea şi faima părinţilor săi...